marți, 11 august 2009

Intelectualii români si „chestia evreiasca" de Ovidiu Morar

L’antisémitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les représentants de l’orthodoxie et, on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves", remarca în 1900 cu uimire amuzata A. Henry, ambasadorul Frantei la Bucuresti. Doisprezece ani mai târziu, eminentul critic C. Dobrogeanu-Gherea, într-o scrisoare catre scriitorul rus Vladimir Korolenko, sustinea la rândul lui ca: „întreaga in-telectualitate româneasca (cu exceptia lui P. Carp, presedintele guvernului actual, a raposatului Caragiale si înca a doi-trei oameni mai putin mari), toti au predispozitii antisemite si sunt saturati de spirit antisemit." (apud L. Volovici, p.41) Oricât de exagerate ar putea parea acum aceste declaratii, ele reflectau totusi un fenomen real, întâlnit într-o masura mai mare sau mai mica si în alte tari europene si, desi deloc scuzabil, explicabil în contextul socio-cultural de atunci. Ca evreul a fost dintotdeauna perceput de catre comunitatile traditionale crestine ca un strain indezirabil, demonizat de multe ori si, în consecinta, ostracizat sau, în cel mai bun caz, greu tolerat în ghetouri si mahalale periferice, e un trist adevar istoric. Totusi, numai în câteva tari europene s-a ajuns în anii ’40 ai secolului trecut la abominabila „solutie finala" a exterminarii în masa a întregii populatii evreiesti, într-o campanie vasta, planificata „stiintific" de autoritati. Si, orice s-ar spune, e de domeniul evidentei ca Românias-a aflat, din pacate, printre acestea: conform statisticilor, în timpul regimului Antonescu au fost exterminati fara mila, din ordinul sau cu complicitatea acestuia, aproximativ 400 000 de evrei, tineri si batrâni, barbati, femei si copii. Dincolo de conjunctura politica a momentului, nu poate fi negat rolul profund nociv al ideologiei nationaliste, reac-tionare si sovine, nascute în spatiul autohton înca din secolul al XIX-lea, ideologie care, agitata zgomotos de fortele politice de extrema dreapta în primele decenii ale secolului trecut, a reusit trista performanta de a se impune în constiinta maselor drept o summa de adevaruri incontestabile (în deceniul al patrulea, de pilda, cuvântul jidan, cu sens peiorativ, intrase în vocabularul uzual, fiind utilizat chiar si de catre copii si desemnând de obicei o faptura malefica). Iar în acest proces cu urmari atât de grave, factorul catalizator l-au constituit, indiscutabil, foarte multe dintre figurile de prim rang ale intelectua-litatii românesti din ultima jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului XX, i.e. monstrii sacri ai intelighentiei autohtone.
Istoria antisemitismului doctrinar românesc îsi are începutul, se pare, în momentul recunoasterii externe a independentei României, recunoastere conditionata la Tratatul de la Berlin din 1879 de modificarea articolului 7 al Constitutiei din 1866, care stipula ca „numai strainii de rit crestin pot dobândi calitatea de român". Printre intelectualii care s-au opus atunci modificarii acestui articol s-au numarat M. Kogalniceanu, I. Heliade-Radulescu, C. Bolliac, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. C. Bratianu, S. Barnutiu, B.P.Hasdeu, V.Conta, M.Eminescu, în vreme ce în cealalta tabara s-au situat doar T. Maiorescu, P. Carp si A. Costa-Foru. În Motiunea nerevisionistilor în cestiunea israelita (Bucuresti, 1879), Alecsandri, de pilda, se arata de-a dreptul indignat: „Ce ne foloseste independenta daca suntem constrânsi a inaugura aceasta independenta printr-un act de supunere? (…) Acel articol 44, prin conditia pusa recunoasterii independentei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insulta care loveste demnitatea noastra româna." Dupa Alecsandri, a respinge încetatenirea evreilor însemna „a refuza sinuciderea neamului nostru". (Ibid.) De notat ca acelasi Alecsandri introdusese, în piesa de teatru Lipitorile satului, cliseul literar negativ al evreului cârciumar si camatar, rapace, înselator si otravitor al taranului, stereotip care, dupa o intensa campanie propagandistica, s-a impus în constiinta publica drept imaginea reala a evreului. Astfel, de pilda, în dezbaterile din Adunarea generala din 1864 în „cestiunea israelita", Kogalniceanu evoca „realitatea" din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emanciparii globale a evreilor: „Domnilor, pentru ca sa cunoasteti pe evreii din Moldova nu aveti decât sa va duceti la teatru sa vedeti piesa Lipitorile satelor si sa credeti ca nu este o fictiune acea piesa, este adevarul cel mai real." (apud L. Volovici, p.31) În aceeasi perioada, B. P. Hasdeu vedea în evrei o „hidoasa cununie a trei calitati negative: tendinta de a câstiga fara munca, lipsa simtului de demnitate, vrajmasia contra tuturor popoarelor". (Studiu asupra Judaismului. Industria nationala, industria streina si industria ovreiasca fata cu principiul concurentei, Bucuresti, 1866, p.30)

Niciun comentariu: